Interesant

Forțele terțe (naționalitate străină) active în războiul Iran-Irak?

Forțele terțe (naționalitate străină) active în războiul Iran-Irak?



We are searching data for your request:

Forums and discussions:
Manuals and reference books:
Data from registers:
Wait the end of the search in all databases.
Upon completion, a link will appear to access the found materials.

În timpul războiului de 8 ani dintre ambele țări, au fost implicate și multe alte țări terțe, atât în ​​furnizarea de arme, cât și a experților, dar mă confrunt cu afirmațiile că un număr mare de soldați străini ar fi activi pe teren, de la trupele terestre la piloți și un numărul lor fiind captivat ca POW.

Nu am putut găsi o sursă în acest sens și trebuie să știu naționalitatea și numărul oricăror trupe majore ale partidului terț în acel război.

  • Nu menționez nicio parte, deoarece sunt interesat să aflu despre posibilele trupe străine ale ambelor părți.
  • Această întrebare nu se întreabă despre un număr mic de implicare străină (tehnologi sau oameni Intel), sunt în căutarea a sute de soldați.

Am căutat deja lista POW-urilor de ambele părți și pagina Wikipedia a susținătorilor și a surselor de pe pagină, dar nu am găsit nicio mențiune despre străini într-o sursă de încredere. Documentarul iranian care m-a interesat să aflu despre această problemă a susținut că POW-urile din alte 17 țări sunt voluntare și comandate. Lista menționată a fost,

Somali, Iordania, Qatar, Bahrain, Kuweit, Liban, Siria, Arabia Saudită, Egipt, Turcia, Afganistan, Pakistan, Bosnia, Iugoslavia, Maroc, Yemen, Oman

Ei bine, documentarul nu a menționat o sursă și a arătat doar câteva fotografii, cred că din propaganda lui Saddam în vremea în care multe națiuni arabe l-ar susține împotriva unui arab și șia 1 țară, astfel încât un număr mic de oameni să participe voluntar la război atât pentru a fi plătiți, cât și pentru scopuri religioase. Dar acest număr a crescut la sute?

Interesant: Un prieten mi-a spus, de asemenea, despre piloții francezi care bombardează Iranul și unul dintre ei fiind luat ca POW, aruncă o privire la acest videoclip.

1 una dintre cele două secte majore ale Islamului populare în Iran și cealaltă fiind sunnite populare în lumea arabă.


AFAIK nicio țară nu a furnizat trupe care să se apropie de capacitatea oficială.
Desigur, asta nu înseamnă că nu au fost acolo, dar dacă ar fi acolo, nu ar fi ceva ce țările în cauză ar dori să fie cunoscute, așa că este foarte puțin probabil să găsiți surse oficiale pentru a confirma orice afirmații.
Mai probabil este că unele companii internaționale de mercenari s-au înscris cu un combatant sau altul (sau chiar ambii) pentru a furniza servicii de specialitate și personal. Nici asta nu ar fi documentat nicăieri în vizualizarea publică. Aceste grupuri sunt destul de secrete prin fire (desigur) și la fel și părțile care le angajează.
Mă îndoiesc serios că oricare dintre canale ar duce la un număr mare de străini dintr-o țară care să servească de ambele părți.


Forțele terțe (naționalitate străină) active în războiul Iran-Irak? - Istorie

SUA s-a confruntat cu un impas grav în negocierile sale pentru un acord nuclear cu Iranul. Acordul urma să servească drept vehicul care să permită aprovizionarea Iranului cu aproximativ 6 până la 8 centrale nucleare mari și combustibilul de uraniu îmbogățit asociat și pentru o posibilă investiție iraniană în următoarea uzină de îmbogățire a uraniului cu difuzie gazoasă din SUA.

Poziția noastră de bază pentru aceste negocieri a fost stabilită în NSDM 292 (fila D). 2 În conformitate cu aceste linii directoare, care au fost destinate să consolideze garanțiile noastre nucleare, am căutat dreptul de a aproba unde combustibilul furnizat de SUA poate fi reprocesat și plutoniul care poate fi utilizat cu arme. Obiectivul nostru este de a împiedica reprocesarea și depozitarea în instalații naționale. Cu toate acestea, am asigurat guvernul Iranului că vom permite reprocesarea combustibililor noștri în Iran pe o bază multinațională adecvată.

În trecut, Iranul și-a exprimat și interesul de a contribui cu până la 20% din costul următoarei fabrici de difuzie gazoasă din SUA, construită privat. Iranul ar avea atunci dreptul să primească 20% din producția fabricii. Am informat Iranul că îi vom permite să primească din punct de vedere fizic cantitățile din acest material necesare pentru propriile sale reactoare și pentru fabricarea pasajului pentru utilizare în țările terțe cu care avem acorduri. Restul cotei de producție propuse de Iran, care ar depăși astfel de nevoi, va fi stocată în SUA până când va fi efectiv necesară în Iran sau într-o țară terță care își va achiziționa combustibilul prin Iran.

În timp ce prima noastră rundă de negocieri, care a avut loc la Teheran în aprilie trecut, a fost pozitivă și plină de speranță3, poziția iraniană pare că [Pagina 474] s-a întărit semnificativ între timp. În aprilie, singura problemă serioasă care separa cele două părți a fost dorința Iranului de a se asigura că ar putea reprocesa plutoniul SUA într-o fabrică națională dacă nu ar putea fi înființată o instalație multinațională. Cu toate acestea, recent am fost informați de șeful AEC iranian că mai multe dintre propunerile noastre au fost respinse și că șahul nu este dispus să accepte alte garanții decât cele impuse în virtutea obligațiilor Iranului ca parte la Tratatul de neproliferare. (NPT).

(a) am criticat puternic dorința noastră de a păstra dreptul de veto în cazul în care materialele furnizate pot fi reprocesate

(b) a indicat obiecții puternice la propunerea noastră, care ar fi limitat cantitatea de combustibil îmbogățit deținută de Iran, care ar putea fi de fapt transferată pentru depozitare în țara respectivă și

(c) și-a exprimat dorința ca orice asigurări pe care le-am putea le da cu privire la modul în care ne exercităm drepturile de aprobare propuse asupra reprocesării să fie încorporate în textul acordului de bază, mai degrabă decât într-o notă separată așa cum am propus.

Această reacție la propunerile noastre ne-a plasat în poziția de a decide dacă să rămânem ferm sau să modificăm măsurile de protecție „suplimentare” pe care le-am căutat. De asemenea, în fundal se află perspectiva unei încercări acerbe și posibil nereușite de a obține aprobarea necesară de către Congres a unui acord cu Iranul care nu conține garanții puternice, în special în ceea ce privește reprocesarea. Fără a oferi voluntar niciun fel de detalii, Departamentul de Stat a informat deja Congresul că acordul iranian va include controale mai riguroase decât cele găsite în acordurile anterioare ale SUA.

Alți doi factori complicați suplimentari sunt perspectiva că RFG și Franța vor fi dispuși să furnizeze reactoarelor nucleare garanții mai puțin riguroase decât cele propuse de SUA și criza pe care o trăim în prezent în relațiile noastre bilaterale cu Iranul. Câteva probleme serioase, în special cele referitoare la veniturile din petrol și la creșterea costului echipamentelor militare furnizate de SUA, au zdruncinat încrederea șahului în relația specială a Iranului cu SUA, mărind astfel importanța pe care acesta o va acorda succesului sau eșecului eforturilor de a obține acceptabile condițiile din SUA pentru un acord nuclear.

Revizuirea alternativelor și acțiunilor recomandate

Grupul de lucru între agenții de neproliferare a pregătit o analiză a alternativelor noastre pentru negocierile ulterioare cu Iranul (Tab C), 4 [Pagina 475] și au fost obținute punctele de vedere ale agențiilor (Tab B). 5 Cea mai importantă concluzie este cea găsită în memorandumul statului. Și anume că, înainte de reluarea activă a negocierilor, o abordare a șahului ar trebui întreprinsă de către înalți ofițeri politici și științifici, cu scopul de a împărtăși direct cu șahul motivele pentru care acordăm o asemenea importanță evitării proliferării pe scară largă a capacitățile naționale de reprocesare, precum și factorii tehnici și economici care favorizează amânarea pentru o perioadă de timp a deciziilor de reprocesare în străinătate și înființarea finală a centrelor multinaționale sau binationale care deservesc nevoile regionale.

Într-o astfel de abordare, vom fi capabili (1) să stabilim direct opiniile șahului cu privire la dezvoltarea programului nuclear pașnic al Iranului, (2) să evaluăm dacă și în ce măsură șahul susține personal opinia că Iranul va găsi controale dincolo de cele inacceptabil al TNP și (3) să își exprime opiniile cu privire la posibilele abordări alternative ale reprocesării internaționale. Abordarea ar fi la un nivel filosofic larg, arătându-i pericolele pentru stabilitatea mondială, în care Iranul deține o miză atât de importantă, dacă armele nucleare sau capacitatea de a le produce continuă să se răspândească. (În această privință, șahul este fără îndoială îngrijorat de capacitatea de explozie nucleară demonstrată de India și de eforturile avansate ale Pakistanului de a obține o centrală de reprocesare, dar el ar fi cel mai îngrijorat de viitoarele capacități nucleare ale vecinilor săi arabi.) Am sugera că acordul nostru poate constitui un act de conducere mondială comună în abordarea problemei proliferării într-o epocă a energiei nucleare în plină dezvoltare și ar putea explora ideea iraniană a unei consolidări finale a dispozițiilor de garanții ale TNP. În general, vom încerca să obținem sprijinul pozitiv al Iranului, mai degrabă decât să-i facem să simtă că încercăm să le impunem voința. Desigur, se speră că aceste discuții vor servi la moderarea sau depășirea oricăror astfel de opinii pe care șahul le poate susține și, astfel, la crearea climatului cel mai favorabil pentru reluarea negocierilor.

Această propunere are mult sens, întrucât suntem cu siguranță nesiguri în ceea ce privește punctele de vedere ale șahului și flexibilitatea acestuia. Cel mai recent, nu am negociat cu Iranul, ci cu noi înșine.

Studiul interinstituțional și comentariile agenției au propus o serie de posibile rezerve pentru poziția SUA privind reprocesarea, inclusiv impunerea unor proceduri de garanții americane în Iran, pe lângă [Page 476] cele ale AIEA, răscumpărarea plutoniului, schimbul de uraniu pentru plutoniu, și servicii de reprocesare externă garantate. Cu toate acestea, nu suntem deloc siguri dacă aceste rezolvări abordează principala preocupare a șahului. De asemenea, soluțiile de rezervă nu sunt agreate între agenții și pentru a rezolva problema acum ar fi nevoie de o decizie detaliată și controversată de către dvs. cu privire la o poziție americană care ar putea să nu fie acceptabilă pentru șah.

Pare mult mai sensibil să se sancționeze discuțiile propuse, să se permită o oarecare flexibilitate în discuțiile exploratorii și, prin urmare, să se constate cu mai multă acuratețe abordările alternative la întrebarea de reprocesare care ar putea fi necesare pentru a ajunge la un acord cu Iranul. Am fi apoi în măsură să judecăm acceptabilitatea acestor alternative în raport cu propriile noastre obiective de neproliferare și să facem câteva sondaje pe deal. După acești pași, am căuta decizia dvs. cu privire la o propunere clară care ar fi de așteptat să fie acceptabilă pentru Iran și să aibă o șansă de luptă în Congres. Agențiile sunt acum de acord cu această abordare și vi-l recomand.

De asemenea, toate agențiile sunt de acord că:

—Trebuie să permitem Iranului să primească și să stocheze tot uraniul îmbogățit la care ar putea avea dreptul ca urmare a unei investiții în firme de îmbogățire private din SUA (UEA sau companii potențiale de îmbogățire a centrifugelor), atâta timp cât orice retransfer este către țări cu care SUA au un acord adecvat pentru cooperare. (Acest pas ar trebui să îmbunătățească perspectivele pentru investițiile Iranului în întreprinderile private din SUA, ceea ce va spori șansele ca acestea să poată demara și să facă din îmbogățirea privată o realitate.)

—Ar trebui să stabilim că Iranul are încă un interes serios în achiziționarea de echipamente și materiale nucleare americane și că negocierea noastră nu este doar un exercițiu.

Deciziile de mai sus sunt cuprinse într-un memorandum (fila A) 6 care a fost coordonat cu agențiile.

În revizuirea acestui memorandum, Jim Cannon și-a exprimat îngrijorarea că eforturile SUA de a descuraja proliferarea prin promovarea conceptului de reprelucrare multinațională ar putea constrânge politicile noastre în ceea ce privește dezvoltarea industriei noastre de prelucrare internă. Jim Cannon și cu mine am fost de acord că eforturile noastre asupra conceptului multinațional nu vor restrânge în niciun fel dezvoltarea politicii noastre interne în ceea ce privește reprocesarea, ne vor restrânge alegerile cu privire la rolurile respective ale industriei și guvernului în această industrie sau ne vor angaja în implicarea altor națiuni în finanțarea și proprietatea centrelor noastre din SUA. Memorandumul de decizie de la fila A reflectă această separare a eforturilor noastre internaționale și interne în ceea ce privește reprocesarea.


Forțele terțe (naționalitate străină) active în războiul Iran-Irak? - Istorie

Acesta este al optulea dintr-o serie de articole despre istoria Irakului și relația sa cu SUA. Ratele anterioare au fost postate pe 12, 13, 16, 17, 19, 24 și 26 martie. Acest articol examinează sfârșitul războiului Iran-Irak și consecințele războiului pentru societatea irakiană. Cu excepția cazului în care se menționează altfel, toate ofertele provin din documente de securitate națională declasificate puse la dispoziție de Arhiva Națională de Securitate la http://www.gwu.edu/

Intervenție militară americană în războiul Iran-Irak

După cum am detaliat în articolele anterioare, Statele Unite s-au apropiat constant de Irak pe tot parcursul războiului Iran-Irak din anii 1980. Washingtonul a restabilit relațiile diplomatice depline, serviciile secrete americane au ajutat în mod activ efortul de război irakian și, prin garanții de credit și ajutoare financiare, SUA s-au asigurat că Irakul avea capacitatea de a continua cursul în ciuda costurilor grele. Aceste legături strânse s-au dezvoltat în ciuda caracterului din ce în ce mai brutal al dictaturii lui Saddam Hussein și al utilizării repetate a armelor chimice de către Irak.

În ultimii ani ai războiului, 1987 și 1988, implicarea SUA din partea Irakului a luat un aspect militar direct. După un scurt flirt cu ideea de a îmbunătăți relațiile cu Iranul prin vânzarea ilegală de arme către țară (detalii despre care au apărut în scandalul Iran-Contra care a izbucnit la sfârșitul anului 1986), administrația Reagan s-a mutat decisiv în spatele Irakului.

Această schimbare a avut loc la scurt timp după un incident care, în alte circumstanțe, ar fi avut exact efectul opus: atacul irakian asupra navei americane USS Stark, care era staționat în Golful Persic. În mai 1987, un avion irakian a lansat două rachete către Puternic, ucigând 37 de marinari americani. Saddam Hussein și-a cerut scuze și a numit-o accident. Administrația Reagan a acceptat scuzele și explicațiile Irakului. Cu excepția unor dispute persistente cu privire la cât de mult ar trebui să plătească guvernul irakian pentru a compensa familiile forțelor americane ucise, evenimentul nu a afectat relațiile SUA-Irak.

Iranul a pretins că incidentul nu a fost deloc accidental, ci o încercare deliberată a Irakului de a escalada tensiunile din Golf. Scopul, susținea Iranul, era de a forța Washingtonul să ia un rol mai activ în garantarea transporturilor de petrol din Kuweit și Arabia Saudită. Într-adevăr, atacul a avut efectul acesta. Președintele Reagan a emis o declarație declarând angajamentul SUA de a presa Iranul pentru încetarea focului și reiterând intenția americană de a asigura un embargo asupra armelor împotriva Iranului. La numai două săptămâni după incident, Richard Armitage, secretarul adjunct al apărării, a declarat: „Nu putem suporta să vedem Irakul învins.” 1

Un aspect important al implicării SUA a fost decizia sa de la mijlocul anului 1987 de a accepta închirierea de către Kuweit a petrolierelor americane (o practică cunoscută sub numele de re-pavilion), care au fost apoi furnizate cu o escortă navală americană. De fapt, armata SUA a garantat securitatea transporturilor kuwaitiene de petrol care erau atacate de Iran. Istoricul Dilip Hiro notează: „După trei ani de eforturi, Irakul a reușit în cele din urmă, prin aliatul său din Kuweit, să internaționalizeze conflictul, cu o superputere pregătită ferm împotriva Iranului.” 2

De-a lungul 1987 și 1988, implicarea SUA a crescut constant. În septembrie 1987, marina SUA a atacat o navă iraniană care ar fi depus mine, ucigând trei marinari. În octombrie, SUA au vizat două platforme petroliere iraniene în larg ca represalii pentru un atac iranian asupra unui petrolier kuweitian. Acest petrolier nu fusese re-pavilionat, semnalând astfel o nouă etapă în eforturile SUA de a asigura transporturile de petrol.

Aceste acțiuni au continuat în ciuda celei mai grave incidențe a utilizării armelor chimice irakiene până în acel moment. La 16 martie 1988, Irakul a folosit cianură și gaze nervoase împotriva cetățenilor în mare parte kurzi din orașul Halabja din nord. Peste 4.000 de oameni au fost uciși, majoritatea civili.

Documentele Departamentului de Stat intern au reiterat poziția SUA cu privire la utilizarea armelor chimice: că ar trebui să se opună în general, dar că utilizarea armelor de către Irak nu ar trebui să fie un motiv pentru deteriorarea relațiilor dintre Irak și SUA. La sfârșitul anului 1988, administrația Reagan s-a opus încercărilor membrilor Congresului de a adopta o rezoluție prin care se impunea sancțiuni economice asupra Irakului pentru utilizarea armelor chimice.

Până la mijlocul anului 1988, Irakul câștiga înapoi o mare parte din teritoriul pe care îl pierduse în fața Iranului în anii anteriori. O victorie a Irakului în Peninsula Fao a avut loc simultan cu o serie de atacuri americane asupra navelor iraniene din Golful Sudic.

O notă datată 18 aprilie 1988 de la ambasada americană la Bagdad la Departamentul de Stat al SUA constată sensibilitatea regimului Saddam Hussein la acuzațiile de colaborare cu Statele Unite. „Doar unul din cele patru cotidiene principale [irakiene] a preluat altercații SUA-Iran [în Golful de Sud], subiect pe care l-a relegat pe paginile sale din spate. Irakul este în mod evident sensibil la acuzațiile pe care le-a colaborat cu SUA, la fel ca și minimizarea acoperirii, dar nu există nicio îndoială că oficialii irakieni sunt încântați de nasul sângeros pe care l-am dat iranienilor ”.

Evenimentul care a dus la sfârșitul războiului nu a implicat deloc Irakul. La 3 iulie 1988, USS Vincennes a doborât un avion de pasageri iranian, ucigând 290 de oameni. În timp ce SUA au susținut îndoielile că avionul a fost confundat cu un avion de război, Iranul a interpretat actul ca pe un semn al unei noi etape în sprijinul american pentru Irak. Acest lucru a dus în cele din urmă la acceptarea de către Iran a unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU care pune capăt conflictului.

Iranul s-a confruntat cu o situație în care ambele superputeri au sprijinit Irakul. În ciuda unei scurte schimbări către Iran, URSS a continuat să aprovizioneze Irakul cu arme și s-a opus extinderii influenței Iranului. Hiro remarcă faptul că „în urma dezastrului airbusului iranian, Teheran a avut două alegeri clare: fie să intensifice confruntarea cu America în Golf și / sau în alte părți, fie să accepte necondiționat Rezoluția 598 a Consiliului de Securitate. A ales-o pe aceasta din urmă” 3.

Consecințele războiului pentru societatea și politica irakiană

Războiul a cerut un preț mare asupra economiei și societății ambilor participanți. Se estimează că 250.000 de irakieni au fost uciși și mulți alți răniți în decursul celor opt ani. Victimele iraniene au fost și mai mari.

Irakul, care a intrat în război cu peste 30 de miliarde de dolari în rezerve valutare, l-a încheiat cu o povară a datoriei de 80 de miliarde de dolari, datorată în mare parte monarhiilor din Golf și puterilor occidentale. Industria petrolieră a fost afectată de atacurile iraniene, iar veniturile din petrol au scăzut substanțial, în ciuda construcției de noi conducte prin Turcia și Arabia Saudită.

Povara datoriei și dependența tot mai mare de Occident față de capital și importuri au încurajat o traiectorie dreaptă a elitei guvernante irakiene atât asupra problemelor de politică internă, cât și de cele externe.

Un memorandum de informare al Departamentului de Stat din martie 1988 a făcut o evaluare a acestor tendințe, deoarece acestea se refereau la interesele SUA. Memo-ul a fost intitulat „Politica externă a Irakului: mai adânc în mainstream” și a fost scris de către asistentul secretarului de informații și cercetare Morton Abramowitz.

Abramowitz a remarcat cu aprobare „moderarea” politicii irakiene din ultimul deceniu, prin care a înțeles confluența ei crescândă cu interesele SUA. El a urmărit trecerea înapoi în anii 1970, citând Acordul din Alger din 1975 și reprimarea Partidului Comunist Irakian la sfârșitul anilor 1970.

„Alinierea Irakului asupra problemelor palestiniene cu statele arabe„ moderate ”, scrie el,„ contrastează cu fostul rol principal al Bagdadului în opoziția cu Israelul. Legăturile pașnice ale Irakului cu majoritatea celorlalte state din zonă diferă de sprijinul său de la începutul anilor '70 pentru elementele de stânga și subversive din țările lor ".

Războiul a forțat Irakul să se apropie de SUA și aliații săi din Orientul Mijlociu. „Irakul s-a îndreptat din ce în ce mai mult spre Occident (inițial Franța) a urmat o față despre Egipt. De asemenea, Irakul a devenit mai dependent de Turcia [membră NATO], ca singură ieșire de petrol pentru o vreme. Conductele extinse prin Arabia Saudită și Turcia oferă acum o nouă permanență legăturilor economice vitale ale Irakului cu vecinii săi pro-occidentali. Relațiile Bagdadului cu uniunea sovietică nu au revenit la vechea cordialitate ”.

Pe frontul intern, Partidul Baath abandonase progresiv orice pretext de implementare a politicilor socialiste. În timpul războiului, a fost forțat să reducă programele de dezvoltare. Unele au fost continuate, în mare parte pentru că existau atât de multe elemente în cadrul birocrației Partidului Baath, cu un interes major în aceste cheltuieli. În măsura în care nu mai putea face apel la nemulțumirile sociale ale maselor irakiene, guvernul a subliniat importanța religiei ca forță de coeziune. A abandonat pledoaria sa anterioară pentru panarabism pentru un naționalism irakian centrat pe interesele elitei sunnite din nord.

Războiul prelungit a însemnat că ierarhiei militare i s-a acordat un rol și mai mare, iar aparatul de poliție intern a fost consolidat ca parte integrantă a dictaturii. În anii 1980, critica politică a Partidului Baath cu intenția de a provoca neliniște a fost pedepsită cu moartea. Cultul personalității din jurul lui Saddam Hussein a fost promovat pe măsură ce baza socială limitată a Partidului Baath s-a ofilit. Puterea lui Hussein a derivat din faptul că a condus aparatul de stat și a vorbit în interesul unei birocrații din ce în ce mai rapace și izolate.

Pentru a răspunde nevoilor aparatului de război irakian și a deservirii datoriilor guvernamentale, Partidul Baath a intensificat atacurile asupra clasei muncitoare. Proporția uriașă de bărbați irakieni care servesc în armată a dus la o creștere a productivității de la cei care au rămas în forța de muncă.

Un decret din februarie 1987 a abolit protecțiile acordate anterior lucrătorilor de stat, interzicându-le să se alăture sindicatelor. Toți lucrătorii au fost obligați să lucreze ore mai lungi.

Hussein însuși a remarcat: „Scopul [acestor măsuri] este clar: este creșterea producției. De exemplu, vrem 12 ore de muncă în fiecare zi. Vom spune că toată lumea lucrează 12 ore pe zi și nu ar exista oameni care să lucreze opt ore ". El a ordonat oficialilor să „acorde o atenție la afacerile economice la fel de mare ca ideologia politică”. Adică nu ar trebui să permită niciun fel de pretenție de principii socialiste să împiedice exploatarea clasei muncitoare

„Impactul imediat al măsurilor oficiale”, scrie Hiro, „a fost să-i liniștească pe numeroșii creditori străini, care au fost plăcut surprinși să audă ministrul finanțelor spunând că Irakul și-a echilibrat contul comercial curent în prima jumătate a anului 1987.” 5

Aceste măsuri au continuat după război. Statul irakian a început să privatizeze industriile administrate de stat, iar unele plafoane de preț pentru bunurile de consum au fost eliminate. Un briefing al CIA din aprilie 1990 a arătat că povara datoriei a fost „constrângerea majoră a redresării economice postbelice a Irakului. Folosirea extinsă a Irakului de împrumuturi externe începând cu 1982 a transformat-o dintr-una dintre cele mai bogate țări din lume și creditori neti în unul dintre debitorii săi cu probleme ”. Nota a continuat: „Irakul va continua probabil să asigure o scutire a datoriilor - inclusiv noi credite limitate - de la majoritatea creditorilor săi, care nu au altă opțiune dacă speră să primească vreo rambursare sau să concureze pe potențialul profitabil al pieței irakiene postbelice.”

Adică, Irakul ar putea să-și gestioneze datoria dacă ar face concesii corporațiilor străine care concurau pentru asigurarea contractelor de petrol și reconstrucție.

În iunie 1989, Saddam Hussein s-a întâlnit cu o delegație de puternice corporații americane - inclusiv președinții Kellogg, Brown și Root, compania de construcții cumpărată ulterior de Halliburton și Westinghouse - pentru a-i asigura că Irakul s-a angajat în relații stabile cu SUA . „Drumul ne este deschis”, a spus Hussein, „și vrem să cooperăm”.

Într-o transcriere a reuniunii de către Departamentul de Stat, se spune: „Saddam a adăugat că, indiferent de ceea ce se poate întâmpla. el a luat personal o decizie de „cooperare cu dumneavoastră” și această decizie „nu va fi zdruncinată”. ”În schimb, el a cerut corporațiilor și guvernului american să continue să exercite presiuni asupra Iranului.

În cele din urmă, aceste mișcări de acomodare a imperialismului american și european au greșit asupra determinării clasei conducătoare americane de a-și urmări interesele cu mai multă forță decât Husein era dispus să permită, o determinare care a primit un impuls uriaș odată cu declinul Uniunii Sovietice. Schimbarea politicii americane după sfârșitul războiului Iran-Irak va fi analizată în următorul și ultimul articol din această serie.

Note:
1. Citat din Dilip Hiro, Cel mai lung război, Routledge, New York, 1991. p. 186
2. Ibidem, p. 187
3. Ibidem, p. 240
4. Ibidem, p 196
5. Ibidem, p 196


SUA au acordat în secret ajutor Irakului la începutul războiului său împotriva Iranului

Administrația Reagan a decis în secret să furnizeze informații de înaltă clasificare Irakului în primăvara anului 1982 - cu mai mult de doi ani mai devreme decât a fost dezvăluit anterior - permițând totodată vânzarea de arme fabricate în America către Bagdad într-un efort de succes pentru a-l ajuta pe președintele Saddam Hussein preveni înfrângerea iminentă în războiul cu Iranul, spun foști oficiali ai serviciilor de informații și ai Departamentului de Stat.

Decizia americană de a acorda un ajutor crucial Bagdadului atât de devreme în războiul Iran-Irak din 1980-88 a venit după ce agențiile de informații americane au avertizat că Irakul era pe punctul de a fi depășit de Iran, a cărui armată a fost întărită cu un an înainte de livrări secrete de americani -arme fabricate.

New York Times și alții au raportat anul trecut că administrația Reagan a decis în secret, la scurt timp după preluarea mandatului, în ianuarie 1981, să permită Israelului să livreze armelor și pieselor de schimb americane în valoare de câteva miliarde de dolari și # x27. Această intervenție și decizia de a ajuta Irakul în mod direct în 1982 oferă dovezi că Washingtonul a jucat un rol mult mai mare decât se știa anterior în afectarea cursului lungului și costisitorului război Iran-Irak. Neutralitatea afirmată de SUA

Intervențiile ridică, de asemenea, întrebări cu privire la insistența adusă de Casa Albă la # 1980 la începutul anilor 1980 că rămânea neutră în războiul Iran-Irak, deoarece Statele Unite înarmau ambele părți în dorința lor de a vedea niciuna dintre părți să domine regiunea vitala a petrolului.

În cele din urmă, oficialii au recunoscut, armele, tehnologia și serviciile de informații americane au ajutat Irakul să evite înfrângerea și, în cele din urmă, să crească, cu mult ajutor din partea Uniunii Sovietice mai târziu, în puterea regională care a invadat Kuweitul în august 1990, declanșând războiul Golfului Persic anul trecut.

Decizia secretă a Administrației Reagan de a furniza informații Irakului a fost raportată inițial de Washington Post în decembrie 1986, ziarul a spus că colaborarea a început la sfârșitul anului 1984. De atunci au existat numeroase alte rapoarte despre elementele programului.

Dar interviurile din ultimele două luni cu câteva zeci de prezenți și foști Departament de Stat, Casa Albă și oficiali ai serviciilor de informații care au fost direct implicați în politică confirmă că decizia a venit mult mai devreme, în timp ce Administrația a ignorat și transferul ilegal de arme fabricate în America de către Irak și aliații arabi și, în cele din urmă, au înlocuit armele care fuseseră expediate în Irak.

În interviuri, a reieșit, de asemenea, că:

* Administrația nu a informat Senatul și Comitetele de informații ale Camerei că C.I.A. trecea informații în Irak. Oficialii administrației au afirmat că programul nu este altceva decât legătura de rutină între două agenții de informații - o categorie generică și neexplorată a C.I.A. activitate. Unii asistenți ai comitetului, suspectând că C.I.A. a protejat operațiunile sub acoperire, a încercat fără succes în 1983 să câștige jurisdicție asupra tuturor acordurilor de legătură.

* C.I.A. de asemenea, nu a informat comitetele că a permis vânzarea armelor fabricate în SUA către Irak. Începând din 1983, agenția nu a intervenit, de asemenea, deoarece comercianții privați de arme americani au început să vândă armele sovietice sofisticate din Irak cumpărate în Europa de Est. Unul dintre principalii brokeri de arme a fost Sarkis Soghanalian, un comerciant de arme din Miami, născut în Liban, care a fost în mod repetat legat în ultimele două decenii de armele pentru C.I.A. Domnul Soghanalian a fost condamnat la Miami în toamna trecută pentru trafic ilegal de arme în Irak și așteaptă acum sentința.

* Mulți specialiști americani din Orientul Mijlociu cred că William J. Casey, pe atunci directorul serviciilor de informații centrale, a călătorit la Bagdad la începutul anilor 1980 și # 27 pentru întâlniri secrete cu omologul său irakian, Saddam Hussein și fratele vitreg al lui Barzan. Un fost C.I.A. oficialul a spus că Robert M. Gates, acum directorul serviciilor de informații centrale, care era atunci asistent superior al domnului Casey, era însărcinat cu pregătirea datelor de informații pentru irakieni. C.I.A. nu a returnat un apel solicitând comentarii. Secretul este păstrat la audierile de la porți

În timpul audierilor Comitetului de Informații al Senatului din octombrie trecut, cu privire la nominalizarea domnului Gates și # x27s ca C.I.A. șef, nici domnul Gates, nici vreunul dintre ceilalți C.I.A. martorii au menționat că se credea că schimbul de informații SUA-Irak începuse în decembrie 1984 a început cu mai bine de doi ani mai devreme. Niciun martor nu a dezvăluit că Administrația Reagan a permis aliaților din Irak și Orientul Mijlociu să trimită arme fabricate de americani către Bagdad.

La un moment dat, în timpul mărturiei domnului Gates, senatorul Bill Bradley, democratul din New Jersey, a întrebat dacă schimbul de informații cu Irakul s-a ridicat la o „acțiune sub acoperire” care conform legii ar fi trebuit să fie făcută cunoscută comitetelor de informații.

"Am crezut la acea vreme", domnul Gates a răspuns și a spus că activitățile sunt pe deplin în concordanță cu înțelegerea "legii de atunci în vigoare" și a cotelor legate de relațiile de legătură. "

Legea din 1975, o modificare a Legii asistenței externe din 1961, interzice utilizarea C.I.A. bani pentru activități ascunse - fără excepție și până când președintele constată că fiecare astfel de operațiune. . . este important pentru securitatea națională a SUA și raportează în timp util & quot către Senatul și Comitetele de informații ale Camerei.

Un oficial al Administrației Reagan care a petrecut zeci de ore depunând mărturii în fața comitetelor de informații a spus că este de părere că programul irakian ar fi trebuit să fie prezentat comitetelor, dar nu din cauza îngrijorării pe care membrii comitetelor care au susținut Israelul s-ar opune. Aprobarea politicii & # x27 La cel mai înalt nivel & # x27

Decizia de a ajuta Irakul nu a fost un C.I.A. inițiativă necinstită ", a explicat un fost înalt oficial al Departamentului de Stat. Politica a fost cercetată la Departamentul de Stat și „a fost aprobată la cele mai înalte niveluri”, a spus el. Ideea, a adăugat el, nu a fost de a-i înlătura vagonul către Hussein. & Quot

"Am vrut să evităm victoria ambelor părți", a spus el.

The officials say that satellite imagery, communications intercepts and Central Intelligence Agency assessments were forwarded to Iraqi commanders to show them "where the Iranian weaknesses were," in the words of one American official. The United States continued to supply top-secret intelligence until the Iran-Iraq war ended in 1988.

Washington also "looked the other way," as a former American Ambassador in the region put it, as American-made arms began to flow into Baghdad from Iraq's allies in the Middle East, starting in 1982.

Jordan and Saudi Arabia sent Iraq small arms and mortars, among other weapons, and Kuwait sold the Iraqis thousands of TOW anti-tank missiles. A former C.I.A. official who worked closely with Mr. Casey recalled that "the Kuwaitis sent lots of money and lots of arms to Iraq, and it was all done with our knowledge." He also acknowledged that by 1982 the Jordanian military was routinely diverting American-made Huey helicopters to Iraq.

American officials made no effort to stop these sales, known to many in the Administration, even though American export law forbids the third-party transfer of American-made arms without Washington's permission.

The Reagan Administration had secretly changed policy toward Iran shortly after taking office in 1981, allowing the Israelis, bitter foes of Mr. Hussein, to ship American arms worth several billion dollars to Teheran. Those arms, former Administration officials now acknowledge, helped Iran defy initial predictions of a quick Iraqi victory and achieve important successes early in the war, which began with an Iraqi attack in September 1980.

Iraq's standing became precarious largely because the Soviet Union, Baghdad's longtime ally, had refused in the first two years of the war to provide it with military goods in the vain hope of gaining influence with Iran.

By late March 1982, American intelligence was reporting that Iraq was on the verge of collapse, creating fears in Washington and the region that Iran's Islamic fundamentalist Government would dominate the Persian Gulf and its huge oil reserves.

A new policy was quickly agreed upon, one senior Administration official recalled: "We don't want Iraq to lose the war." Iraq had to be aided, as Iran had been.

Nicholas A. Veliotes, then the Assistant Secretary of State for Near Eastern and South Asian Affairs, headed the working group that was in charge of the policy. Another key player was Morris Draper, a ranking State Department expert who was President Reagan's special envoy to the Middle East then.

In interviews, some members of this group said they had authorized only the provision of intelligence to Baghdad they insisted that they had not known that Iraq's allies would sell Baghdad American-made arms. But these officials acknowledged that even the act of supplying intelligence to Saddam Hussein was a major change in foreign policy, one that had to remain secret.

"It was agreed that the public policy of the Administration, to remain even-handed, was not in the national interest," said one official. Still, he added, "We decided that it was not in the national interest to publicly announce a change in the policy." A Plea for Action From Jordan's King

One former senior American policymaker said King Hussein of Jordan had persuaded the Reagan Administration to help Iraq. During the same period when the King was urging his own subjects to volunteer for service with the Iraqi Army, Thomas A. Twetten, who was the C.I.A. station chief in Amman, brought the King's entreaty to Washington.

"The King's view," recalled one American official, "was: 'Look, here's Iraq. It's got the second-largest oil deposits in the world, a highly educated population and it's the most industrialized nation in the Middle East, with a huge army. And here's this exceptional figure, Saddam Hussein, running it. And you're not giving him the time of day. Hussein can be a disaster or he can be co-opted. I believe he can be co-opted, and I'll help.' "

With President Reagan's explicit approval, the official added, high-level intelligence began flowing to Mr. Twetten for relay to Iraq through the Jordanians. Within a few months, the official added, the C.I.A. stationed its own man in Baghdad "whose sole reason for being was to handle the intelligence."

Since last spring, at least two Congressional subcommittees have been investigating American policy toward the arming of Iraq. They are asking why both the Reagan and Bush Administrations continued military support for Iraq even after the war with Iran. One of them, a House Agriculture subcommittee, is investigating the use of Agriculture Department commodity credits to underwrite the sale of American high-tech goods to Iraq. In a hearing last August, the panel's chairman, Representative Charles Rose, Democrat of North Carolina, asked whether Mr. Hussein "may have misjudged how far he could go with George Bush because of this country's arms sales to Iraq."

Sam Gejdenson, a Connecticut Democrat whose House Foreign Affairs subcommittee is investigating the export of sensitive United States technology to Iraq, has argued that the Commerce Department's export control system "did not break down."

"Saddam Hussein got the equipment that the State Department wanted him to have," he said.


3rd party (foreign nationality) forces active in Iran-Iraq war? - Istorie

As a member of a potential German federal coalition government with the Social Democrats and Greens, the Left Party would fully support the continuation of Germany’s foreign military operations and the rearmament of the armed forces. Anyone who doubts this should read the paper “Left-wing security policy” by Matthias Höhn. Between 2012 and 2017, Höhn was the Left Party’s head of federal affairs and serves today as the Left Party parliamentary group’s spokesperson on security policy.

The paper, released January 19, is virtually indistinguishable from the strategy papers advocating rearmament produced by foreign policy think tanks and the Defence Ministry. On all essential points, it supports the Christian Democrat/Social Democrat (SPD) grand coalition government’s militarist agenda. Höhn defends NATO, demands a massive rearmament programme for Germany’s armed forces, and calls for the establishment of a European army and the conducting of more “humanitarian” interventions under German leadership.

Höhn’s paper begins with the statement that the world is sorting itself “geopolitically anew” and that, as a consequence, the Left Party must be even more aggressive in its advocacy of German imperialism. Höhn writes that the Left Party can no longer afford “to react with knee-jerk reflexes or simply adopt the narratives of other states.” He continues, “The United States, Russia or China: Ultimately all sides are focused on geopolitical influence and economic interests, and all are ultimately prepared to break international regulations for their own benefit.” This is “never acceptable for a left-wing policy.”

Höhn’s line of argument corresponds with the official line of German foreign policy. This is that under conditions of mounting conflicts among the major powers, which have been intensified by the coronavirus pandemic, Germany and Europe must develop an independent imperialist foreign policy to enforce its geopolitical and economic interests more firmly against Russia and China—but above all against the United States. “The EU [European Union] must understand that it is a political actor with independent interests, goals and values, and act as such. This can and will repeatedly result in conflicts of interest, including with the United States,” he writes.

Höhn then appeals for the Left Party to set itself up explicitly as a militarist party. Its pacifist phrases must be replaced by a genuine agenda for rearmament and war. “The task arising out of this for the Left Party is to seriously agree on the goals and methods for a European security policy,” he states. “Isolated appeals for peace and disarmament come nowhere near to making the EU an active player in security policy. The people expect more.”

After three decades of US-led wars, the outbreak of a third world war, which would be fought with nuclear weapons, is an imminent and concrete danger.

Höhn’s concrete proposals of course do not correspond to the views of the people who oppose militarism and war following the two catastrophic world wars during the 20th century. Rather, they align with the demands of the most aggressive sections of German and European capital.

Here is a summary of Höhn’s most important demands:

Like leading representatives of the SPD and Greens, Höhn appeals for the transformation of the EU into a military union with its own army. “The almost exclusive national sovereignty in military and arms affairs to date cannot be a permanent left-wing answer,” writes Höhn. “The call for the EU’s greater strategic independence from the United States makes a deeper agreement within the EU on aspects of security policy unavoidable.” This includes “in the final analysis the abandonment of independent national sovereignty over the military and the replacement of at least relevant parts of the national armies with a unified European armed forces.”

The Left Party paper fully embraces the official propaganda about a depleted and totally run-down armed forces so as to justify the largest programme of rearmament since the end of World War II. Höhn writes, “The policy of defence spending austerity in the 1990s bled the armed forces dry materially, and it is said that many systems are completely outdated. Everyone has been talking for years about the poor combat-readiness of many core weapons systems. Nothing moves, nothing flies. This cannot be entirely dismissed. The reality is that many of these systems are reaching their third or fourth decades.”

Höhn cynically calls for the conducting of an “equipping debate” rather than a “rearmament debate.” This would mean that his party would have to more openly support the armed forces’ comprehensive armament procurements. “As long as the Left Party doesn’t demand the short-term dissolution of the armed forces, but instead correctly orients towards a new definition of its tasks … it must be capable of defining the means they wish to use to accomplish these,” according to Höhn. During previous legislative periods, “the Left party parliamentary group voted for almost no procurement for the armed forces, from the equipping of its personnel to the purchase of fighter jets.” This “blanket opposition” is “not a security policy doctrine.”

In the section “Invest 2 percent in security,” Höhn gives his backing to NATO’s 2 percent target for defence spending, which the German government first committed to at the NATO summit in Wales in 2014. This would mean an increase of the defence budget to more than €90 billion per year. Höhn argues that there are “good grounds to demand that societies collectively invest a minimum contribution in international security.”

The Left Party politician merely proposes shuffling the spending around a bit. “Those who conceive of security comprehensively and do not see military force as the only guarantor of stability” must “find other ways to fulfil such a target.” While the “current armed forces plan” assumes “that the 2 percent goal can be reached in personnel, equipment and financially by around 2030, this budgetary volume should instead be set aside for an equally balanced allocation for international cooperation and structures on the one hand, and the defence budget on the other, which would mean a 1-plus-1 percent goal.”

This proposal has nothing to do with pacifism, but on the contrary is aimed at strengthening and expanding Germany’s foreign interventions. In the final section of the paper, titled “Enforce the United Nations’ monopoly of force,” Höhn complains that the United Nations has been “significantly weakened over recent years as an actor in conflict prevention, and, when necessary, in conflict management.” he shares the call for “a stronger German engagement in UN peacekeeping missions” and “the appeal to Germany, under conditions of the suspension of payments by the US, to bear the cost of ensuring a greater financial independence for these missions.”

This is unambiguous. A federal government involving the Left Party would not mean fewer foreign interventions by Germany’s military, but more. Germany’s first military intervention since World War II in Kosovo was sold by the SPD/Green government at the time as a “peacekeeping mission.” The same applies to the current military mission in Mali and the army’s operations in the Middle East and Central Asia. “Conflict prevention” and “conflict management” are also well-known euphemisms for the military and civilian intervention into and occupation of geostrategically important and resource-rich countries.

The fact that the Left Party’s security policy spokesman has presented such a warmongering paper just weeks ahead of the party’s congress at the end of February does not come as a surprise. The Left Party has supported the return of German militarism from the outset and was involved, in the person of its former foreign policy spokesman, Stefan Liebich, in the drafting of the notorious think tank paper “New power—new responsibilities” in 2013. The document served as a blueprint for the imperialist speeches of then German President Joachim Gauck and his successor, the Social Democrat Frank-Walter Steinmeier, at the Munich Security Conference in 2014.

Since then, the Left Party has ever more openly endorsed the German government’s aggressive foreign policy agenda, including the far-right coup in Ukraine, and the imperialist interventions in Syria and Iraq. Over recent months, parliamentary group leader Dietmar Bartsch and current foreign policy spokesman Gregor Gysi have repeatedly declared their support for NATO and the German armed forces’ foreign interventions.

With its latest paper, the Left Party is serving as an out-and-out mouthpiece for German militarism. In the appendix to his remarks, Höhn acknowledges for the record that his proposals were not only “motivated by discussions with many of our party’s comrades,” but also “with members of the armed forces.”


3rd party (foreign nationality) forces active in Iran-Iraq war? - Istorie

My NEW book of daily historical accounts, Another 366 Days, is now available to purchase from Amazon.

Originalul 366 Days, is still in print and available here.

Mr Allsop History . com is a FREE History revision website containing GCSE History revision, IGCSE History revision, A Level History revision and IB Diploma History revision podcasts and videos.

It is regularly updated with new episodes of my popular GCSE History revision podcasts, IGCSE History revision podcasts and revision PowerPoints. To automatically receive new episodes when they are created you can subscribe in iTunes or by using the RSS feed. There are also a range of IB Diploma History revision podcasts and AS/A2 (A Level) History revision podcasts for students studying 19th and 20th Century European History. For automatic updates to these you can subscribe in iTunes or use the RSS feed.

You could also join the Facebook page to receive updates when new History revision podcasts and resources are added.

Elsewhere on the site you will find the music video I produced to accompany Billy Joel’s song We Didn’t Start the Fire. Suggestions on how history teachers might incorporate the song and video into a lesson sequence on historical significance can be found here.

I also write and host a daily ‘on this day in history’ podcast at www.HistoryPod.net. I’ve created hundreds of 2-3 minute long podcasts covering a whole range of historical periods and events. Those that relate to the history revision topics on this website are also linked to directly.

Everything on this History revision website is FREE to download so please let your history students, friends or teachers know about it! If you would like to include links to any of the GCSE, IGCSE, A Level or IB History revision resources on your own website, please direct your visitors to www.mrallsophistory.com.

233 Responses to Welcome to Mr Allsop History . com

Your podcast are brilliant and have been very useful. Had a question i wanted to ask when answering a part c question in a paper 1 igcse exam how many paragraphs should your preferably have to provide a balance argument?

You need two arguments on each side to secure up to 9 marks – add a fully supported conclusion to that if you are aiming for the full 10. So you are really aiming for 4 main body paragraphs plus a fifth which is the conclusion.

Just had a quick view of your Youtube History Pod on Thomas Stevens who was the first to cycle round the world on a pennyfarthing. I am a volunteer writer for our Northern Cross Roman Catholic newspaper and am doing a series on bikes. I saw the reference to T Stevens in a Christmas present book by Johan Tell, ‘En Cyclo Pedia’ under ‘A’ for adventure. On page 15 under ‘A’ for attitude he tells of newspaper adverts in the USA for revolvers as the ‘Cyclist’s Friend’ so cyclists could defend themselves against aggressive motorists. May I quote from your History Pod on Stevens?

hey there! I’m a student from Bangalore. I’m studying for my 10th grade boards (IGCSE history 20th century, depth study B) and I am so relieved to have found this website! such a savior!

Hello, your website is absolutely filled with amazing resources! I am currently doing my PGCE year and your website is just amazing! I have seen the ‘Significance Tournament’ that you have done and I was just wondering if you could direct me to a template, it looks like a great activity! Many thanks.

Hi Ben. Thanks for taking the time to write – I’m glad you’re finding my site helpful, and wish you well on your PGCE! You’ll be looking for the ‘March Madness’ causation debate bracket. The link is here – https://www.mrallsophistory.com/revision/march-madness-8-team-causation-debate-bracket.html

Hi, I adore your videos and they’ve helped me so much. I’m currently in my first year of A-levels and I was wondering if you do anything on the origins of WW1? Thank you for everything!


Tinerețe

Saddam, the son of peasants, was born in a village near the city of Tikrīt in northern Iraq. The area was one of the poorest in the country, and Saddam himself grew up in poverty. His father died before he was born, and he went at an early age to live with an uncle in Baghdad.

He joined the Baʿath Party in 1957. In 1959 he participated in an unsuccessful attempt by Baʿathists to assassinate the Iraqi prime minister, ʿAbd al-Karīm Qāsim Saddam was wounded in the attempt and escaped first to Syria and then to Egypt. He attended Cairo Law School (1962–63) and continued his studies at Baghdad Law College after the Baʿathists took power in Iraq in 1963. The Baʿathists were overthrown that same year, however, and Saddam spent several years in prison in Iraq. He escaped, becoming a leader of the Baʿath Party, and was instrumental in the coup that brought the party back to power in 1968. Saddam effectively held power in Iraq along with the head of state, Pres. Ahmad Hasan al-Bakr, and in 1972 he directed the nationalization of Iraq’s oil industry.


3rd party (foreign nationality) forces active in Iran-Iraq war? - Istorie

Despite the physical distance between the United States and the Middle East, U.S. influence has been felt in every country within the region. Throughout the 20th century, strategic interests, including a longstanding competition with the Soviet Union, have provoked a variety of U.S. interventions ranging from diplomatic overtures of friendship to full-blown war.

American economic interests -- particularly in assuring access to Middle Eastern oil -- have long motivated presidents and lawmakers to intervene in the region. In addition, strong cultural ties bind American Jews, Arab Americans, Iranian Americans, and Turkish Americans, among others, to the area, and these interest groups seek to make their voices heard in the U.S. foreign policy arena.

For most of the 20th century and now into the 21st, the U.S. has had global interests and a global reach to match. In the Middle East, the U.S. has made itself a key player by using its diplomatic, economic, and military power in support of its national interests.

In 1919, in an effort led by President Woodrow Wilson, the League of Nations (a precursor to the current United Nations) was formed. The League soon handed down a series of mandates laying out the colonial boundaries of the Middle East in the territories of the now-defunct Ottoman Empire. These boundaries continue to shape many of the region's political realities.

The U.S. enjoyed a generally positive reputation in the region at the end of World War I. Nationalists cited President Wilson's Fourteen Points Proposal for ending the war, which enshrined the principle of self-determination, in justifying their demands for self-representation. After the war, the U.S. sent a commission to the region to ask local populations what political arrangement they would prefer. All wanted complete independence, but if that was impossible, they hoped for supervision by the U.S. rather than by the British and French mandatory powers that were actually installed as a result of the Sykes-Picot Agreement of 1916.

The U.S. began to involve itself more deeply in regional politics in the late 1940s. It acted to support what it saw as its national interests, the most important being fighting the Communists during the Cold War, ensuring a steady supply of oil, and making sure that no single power dominated the region. More recently, it added fighting terrorism. The U.S. has supported leaders and governments it considered to be stable allies, like the Saudi royal family, Israel, and Egyptian governments since Anwar Sadat.

The United States was distrustful of the regime of Gamal Abd al-Nasser after the Egyptian Revolution deposed King Faruq. The U.S. under President Eisenhower and Secretary of State John Foster Dulles expressed distaste for the government of Nasser and his policies of non-alignment and Arab socialism. After Washington turned down his request for assistance to build the Aswan High Dam, Nasser nationalized the Suez Canal in 1956 to pay for the dam construction. Nasser's nationalization of the Suez Canal was met by a joint attack on the Canal and Sinai peninsula by Britain, France, and Israel, but they were forced to withdraw by the United Nations, with U.S. and Soviet support.

Egypt turned toward the Soviet Union and Eastern bloc to build the Aswan High Dam, buy arms, and import wheat. U.S.-Egyptian relations suffered until President Anwar Sadat ousted the Soviet advisors and began orienting his economic and foreign policies toward the West. After the historic Camp David Accords resulted in a treaty between Egypt and its neighbor Israel, the U.S. rewarded President Sadat's peace initiative with a substantial, long-term aid package.

Terror and Tehran Video Excerpt (6:11) Watch

Concerned about growing Soviet influence in Iran during the Cold War, the U.S. toppled the regime of Iran's elected prime minister Mohammed Mossadeq, who intended to nationalize the Iranian oil industry. The U.S.-backed coup against Mossadeq in 1953 reinforced the power of the young Mohammed Reza, Shah of Iran.

The pro-Western Shah was viewed by many in Iran as increasingly autocratic and oppressive. He tried to institute many Western social reforms by decree, and his secret police, SAVAK, viciously silenced opposition voices. A 1979 Islamist revolution against the Shah's regime swept a new kind of Islamic state into power, the Islamic Republic of Iran, governed by Islamic jurists and scholars. The popular hatred of the Shah also tarred his American supporters, and the revolution's anti-American passion led to the storming of the U.S. Embassy in Tehran, where 53 hostages were held for more than a year.

The U.S. supported Iraq's Saddam Hussein during the Iran-Iraq War (1980-1988), when Iran's new post-revolutionary Islamic regime appeared to be the region's biggest threat.

Hussein, however, has since become a significant focus of American anger because of his invasion of Kuwait in 1990 -- which led to the Gulf War -- in an effort to control more of the region's oil. His known desire to develop weapons of mass destruction is also a concern. The U.S. began bombing Iraqi targets during the Gulf War and continues to enforce a no-fly zone.

The U.S.-led economic embargo of Iraq, intended to force Hussein from power and keep Iraq from rearming and further developing weapons of mass destruction, has had a devastating impact on the health and living conditions of the Iraqi people, and sympathetic Arabs hold this grievance against the United States.

Palestine - A Unifying Symbol? (4:27) Watch

The product of an energetic Zionist effort that began before the turn of the century, Israel was intended to be a national home for Jews and a place for them to return to their roots, both spiritually and physically. Many, including nearly 75,000 European Jews escaping persecution from Nazi Germany, found refuge there. But its creation came at a price. In addition to the many Jews who died struggling to create the new state, many Arabs were killed -- and hundreds of thousands of Arabs were either displaced by Jewish settlers from areas where they had been living or became unwilling citizens of Israel.


Death Tolls of the Iran-Iraq War

By Charles Kurzman
October 31, 2013

Războiul Iran-Irak din 1980-1988 a marcat profund ambele țări, cu lupte oribile pe frontul de luptă și atacuri cu rachete pe distanțe lungi asupra orașelor.

But postwar censuses in Iran and Iraq suggest that the war’s death toll may not be nearly as high as is commonly thought.

Se spune adesea că războiul a cauzat jumătate de milion sau mai multe decese. The Battle Deaths Dataset, developed by a team of political scientists, estimates fatalities at more than 600,000. The Correlates of War Project, another major scholarly dataset, estimates 500,000 Iraqi dead and 750,000 Iranian dead.

Iranian and Iraqi government officials offer lower — though still terrible — casualty figures. One of Saddam Husayn’s generals, Ra’ad al-Hamdani, recently estimated that 250,000 Iraqis were “martyred” in the war with Iran, including 53,000 killed in the battle for Shatt al-Arab. The Iranian Basij [copy of material on dead link] paramilitary organization counted 155,081 “martyrs” of direct engagement with Iraqi forces, plus 16,154 Iranians killed in the “war of the cities.” A reformist Iranian newspaper reported 172,056 fatalities at the front and 15,959 fatalities from air raids and rockets. [Update, December 24, 2013: A scholarly article based on the records of the Veteran and Martyrs Affairs Foundation, a government agency, recently counted 183,623 Iranian deaths as a result of the war.]

Even these official tallies may be overestimating the death toll of the war, if we believe birth-cohort data from the Iranian census of 1996 and Iraqi census of 1997, the first national population counts after the war ended in 1988.

The bulk of casualties on both sides was concentrated upon young men of military service age — 18 and above in Iraq and 15 and above in Iran. (Almost a third of Iranian fatalities were age 15-19 at their death, according to the Basij’s count. About 3 percent of fatalities were age 14 and younger.)

If either side suffered hundreds of thousands of war deaths, we would expect the censuses to display a large dip in the cohorts of young males who served at the front, as compared with females of the same cohorts and with males in preceding and succeeding cohorts. Neither census registers declines consistent with this scale of death.

On the Iraqi side, five-year birth cohorts from the 1997 census (see chart at right) were reported in the 2005 edition of the Statistical Abstract of the United Nations Economic and Social Commission for Western Asia. (Tables from Iraq’s 1997 census were also reported in earlier editions of the Statistical Abstract, but they included an abnormally large number of males with unspecified ages and a correspondingly low number of males born in 1953-1957.) The number of males was consistently at or below the number of females for each cohort born before the late 1970s. Among Iraqis born in 1958-1962, the number of men and women is unusually low, and the gap is twice as large as for the preceding and following cohorts — about 10,000 fewer males than females per year instead of 5,000 fewer.

If 500,000 Iraqis died in the war, or even 250,000, we would expect to see larger declines in the age cohorts that served at the front — males born between 1958 (age 22 at the outbreak of the war) and 1970 (age 18 at the end of the war). On average, excess deaths among Iraqi men of that generation would total tens of thousands per year, and we would expect to see excess deaths among males throughout the period, not just in the 1958-1962 cohort. Males actually outnumber females born in 1965-1971, according to annual birth-year data derived from a sample of the 1997 census archived at the University of Minnesota. (This sample — and possibly the census totals as well — excludes three governorates in the Kurdish region that were in effect autonomous from the Iraqi central government after the 1991 Gulf War.)

On the Iranian side, the census of 1996 (see chart at left) shows the number of males equal or greater to the number of females for almost the entire birth cohort that was most likely to have served in the military, from 1960 (age 20 at the outbreak of the war) through 1973 (age 15 at the end of the war). A similar pattern emerges from the Iranian Population Survey of 1991 and the Iranian census of 2006.

Unlike Iraq, Iranian males outnumber females in the cohorts prior to the war cohorts, so the nearly equal male-female ratio in the cohorts of 1965-1973 may signify excess mortality on the part of Iranian men. But the scale of this difference is less than expected. In the birth cohorts of the 1950s, Iranian women are under-represented by about 7,500 per year. In the birth cohorts of the Iran-Iraq war, Iranian women are under-represented by about 6,700 per year. The difference between these two figures accounts for only a small proportion of the estimated Iranian battle deaths.

If 750,000 Iranians died in the war, or even 150,000, we would expect to see considerably fewer males than females in the birth cohorts of the 1960s and early 1970s. Instead, the only cohorts with fewer males than females are from the 1940s, too old to have served in the war in large numbers, and the mid-1970s, too young to have served in large numbers, even at the end of the war.

Now it is possible that the Iranian and Iraqi censuses were inaccurate. It is also possible that they were politically manipulated. And perhaps international migration mitigated the death toll, though it seems unlikely that migrants would have fit neatly into the birth cohorts of the Iran-Iraq war.

But if we believe the census figures, the death toll from the Iran-Iraq war was far less than the scholarly estimates of 600,000 or 1,250,000. It may even have been lower than the government figures of 250,000 Iraqi fatalities and 155,000 Iranian fatalities.

The Iran-Iraq war was, by any measure, a terribly bloody cataclysm. But it may not have been so bloody as we imagined.


Responding Effectively to the Threat

The Chinese government is engaged in a broad, diverse campaign of theft and malign influence, and it can execute that campaign with authoritarian efficiency. They’re calculating. They’re persistent. They’re patient. And they’re not subject to the righteous constraints of an open, democratic society or the rule of law.

China, as led by the Chinese Communist Party, is going to continue to try to misappropriate our ideas, influence our policymakers, manipulate our public opinion, and steal our data. They will use an all-tools and all-sectors approach—and that demands our own all-tools and all-sectors approach in response.

Our folks at the FBI are working their tails off every day to protect our nation’s companies, our universities, our computer networks, and our ideas and innovation. To do that, we’re using a broad set of techniques—from our traditional law enforcement authorities to our intelligence capabilities.

And I will briefly note that we’re having real success. With the help of our many foreign partners, we’ve arrested targets all over the globe. Our investigations and the resulting prosecutions have exposed the tradecraft and techniques the Chinese use, raising awareness of the threat and our industries’ defenses. They also show our resolve and our ability to attribute these crimes to those responsible. It’s one thing to make assertions—but in our justice system, when a person, or a corporation, is investigated and then charged with a crime, we have to prove the truth of the allegation beyond a reasonable doubt. The truth matters—and so, these criminal indictments matter. And we’ve seen how our criminal indictments have rallied other nations to our cause—which is crucial to persuading the Chinese government to change its behavior.


Priveste filmarea: IRAN america RAZBOI CONFLICT PETROLIERE FOC PRETEXT..CINE ARE CASTIG SI INTERES OARE (August 2022).